Saturday, September 30, 2023

Pericol de electrocutare!

Aș fi vrut să scriu pe blog despre un subiect mai vesel, sau plăcut, dar cum pe mai toate canalele media găsim mult conținut lipsit de substanță, valoare, sau chiar sens uneori, mă simt datoare ca om, ca soră, fiică, ca profesor să trag un semnal de alarmă.

Recent, doi foști elevi de-ai mei, s-au urcat pe un vagon de tren staționat ca să facă selfiuri pentru Instagram și au fost electrocutați. Deși dintr-o clasă care mi-au produs multe supărări, ei doi erau copii care într-un fel sau altul mi-au câștigat simpatia, fiind copii deosebiți. Doar că, teribilismul, anturajul, societatea asta care parcă nu vrea să aducă nimic bun pentru viitor, dar și ceasul rău și vrăjmașul omului, i-au pus să facă o nefăcută. Au urcat pe tren și au fost electrocutați. Unul ars în procent de 80%, celălalt 20%. Amândoi erau pasionați jucători de baschet și boboci de liceu.

Acum ceva ani, tot ca urmare a unei astfel de tragedii petrecută în țară, i-am luat deoparte pe frații mei și le-am spus ca, sub nici o formă, să nu aibe curiozitatea sau să cedeze grupului de a se urca pe un vagon de tren, fie el scos din uz, deoarece acolo exista curent de înaltă tensiune care efectiv te va carboniza dacă te prinde în raza lui.

Nu știu dacă acestor copii, care aveau capacitatea intelectuală de a pricepe un astfel de mesaj, nu le-a spus vreodată cineva că e periculos să facă așa ceva. Că nu e bine să intri în zone în care scrie PERICOL, sau ACCESUL INTERZIS. Oricare ar fi situația, cred că ar trebui să le vorbim mai des copiilor să aibă grijă de ei, să nu se expună inutil unor situații care le-ar putea afecta viitorul, iar uneori să-i coste chiar viața.

Îmi doresc ca, cu această postare, dacă aveți copii prin preajmă, fie că-s ai dvs., sau lucrați într-un mediu cu copii, să vă încurajez să le acordați câteva minute din timpul vostru pentru a discuta despre acest subiect...

Gânduri bune!

Irina

Monday, July 31, 2023

Anul acesta am dat și examenul de definitivare în învățământ

    Dacă anul trecut am intrat în hora examenelor pe care cadrele didactice din învățământul preuniversitar le dau, ca să-și găsească și ei un locușor în sistem și v-am povestit aici despre examenul de titularizare, anul acesta am mers mai departe cu un alt examen, cel de definitivat.

    După cum știți unii dintre voi, în anul 2020 am demisionat din domeniul privat, ca în toamna anului 2021 să intru în sistemul de învățământ de stat. Tot după cum poate mai țineți minte unii dintre voi, studiile mele universitare au fost în domeniul pedagogiei, deci aveam și modulul psihopedagogic nivelul 1 obținut în 2008. Ca să pot intra pe domeniul meu n-a lipsit decât momentul potrivit pentru acest pas, puțin ”noroc” și determinarea necesară pentru a susține propriu-zis examenele care te ajută să devii profesor.

    În octombrie 2022, hotărâtă fiind și sfătuită de câteva colege, mi-am depus dosarul pentru examenul de definitivat. Long story short, în decembrie am susținut prima inspecție de specialitate, care presupune ca un metodist, în cazul meu doamna inspector de specialitate, să-ți intre la 4 clase diferite, câte una pe fiecare nivel de învățământ și să observe cum te descurci la modul practic ca profesor. Pentru fiecare clasă a trebui să fac câte un proiect de lecție cu lecția de zi. În februarie am susținut a doua inspecție de specialitate, la care am primit asistența la clasă din nou a doamnei inspector pe arte, de această dată fiindu-mi notat și un portofoliu care trebuia să conțină 10 planuri de lecție, plus alte documente specifice domeniului nostru. Pe data de 19 iulie am susținut și proba scrisă, pentru care am învățat cam 3 săptămâni, la fel ca și anul trecut, la titularizare. Dacă anul trecut am luat 8.25 la proba scrisă la titularizare, anul acesta, cu gândurile bune ale mai multor oameni și îngăduința lui Dumnezeu care m-a luminat și m-a ajutat să învăț ce era necesar, am luat 9.50.


  Nota necesară de promovare a examenului de definitivat era de 8 și se făcea media cu cele 3 note obținute la inspecții și portofoliu, deci în cazul meu, având 3 note de 10(la cele două inspecții și la portofoliu) era necesar să iau 7.15 la proba scrisă. Când am ajuns acasă, după examen și mi-am făcut o apreciere a ceea ce am scris conform baremului, nota pe care preconizam să o iau era chiar 9.50, dar, chiar și acum am zis că nu, cine știe cine o corectează și consideră că am scris greșit și mă rugam în sinea mea măcar acel 7.15 să-l iau, să nu fie necesar să mai trec iar prin consumul care l-a presupus pregătirea pentru examen, inspecțiile, gândurile făcute, permutările ca să iasă toate cele bine și așa mai departe... (stresul a fost crunt, nici nu vreau să-mi mai amintesc tot ce a fost neplăcut în tot acest interval, nota la proba scrisă a șters acest vis urât) :(

  Concluzia mea personală este că aceste examene au însemnat pentru mine mai mult decât niște examene, mai mult decât o stabilire a mea într-un loc, mai mult decât o evaluare a ceea ce știu sau nu, ci au fost niște examene care să mă scoată dintr-un anumit tip de gândire personală și să mă pună în fața unuia nou. Aceste examene, în special cel de anul acesta, care avea și are niște mize mai mari decât cel de anul trecut, au scos din mine ce a fost mai bun și mi-au demonstrat vădit, mai puternic că POT

Gânduri bune,

Irina

Tuesday, June 6, 2023

O metodă de economisire preluată din cartea ”Cel mai bogat om din Babilon”

În ultima vreme am reușit să mai frunzăresc câteva cărți, chiar dacă nu pe atât pe cât mi-aș dori să citesc. Una din ele a fost ”Cel mai bogat om din Babilon” de G. S. Clason, o carte care mă aștepta cuminte în bibliotecă. Despre carte nu voi spune eu prea multe, ci voi trece aici informații care se regăsesc pe site-ul Elefant: 



Milioane de cititori au ajuns să cunoască celebrele „parabole babiloniene“ ale lui George S. Clason. Considerate a fi adevărate surse de inspirație, ce tratează atâtea subiecte dureros de actuale precum planificarea și obținerea succesului financiar, asigurarea unui venit solid pentru viitor, dar și principii financiare extrem de solide, deși vechi de mii de ani, aceste povestiri fascinante, bogate în sfaturi și informații extrem de utile, au devenit un model demn de urmat pentru toți autorii lumii moderne ce hotărăsc să scrie despre toate aceste teme.

Pentru cei care au citit Arta Vânzării de Zig Ziglar, numele lui George S. Clason nu este o necunoscută, iar cartea de față vine după o îndelungă așteptare. Paginile ei vă vor purta doar aparent înapoi în timp, tocmai în îndepărtatul Babilon, leagănul principiilor de baza ale lumii financiare, prețuite și în zilele noastre și puse în practică în întreaga lume.

Folosind un limbaj la fel de simplu, dar și profund, precum cel biblic, acest ghid de înțelegere a lumii financiare ne schițează o cale sigură spre prosperitate și, implicit, spre fericire. Totodată, ne ajută să înțelegem problemele financiare cu care ne confruntăm, oferindu-ne și o soluție ce ne va călăuzi pe durata întregii vieți. Cel mai bogat om din Babilon este o carte pe care trebuie să o citiți fără întârziere, s-o recomandați prietenilor și s-o dăruiți tinerilor care fac primii pași în lumea afacerilor.”

Cartea este ușurică și se citește repede. În ea regăsim mai multe idei bune, dar pe mine m-a atras în special una, pe care am și început s-o aplic.

Autorul, sau personajul principal din carte, care este un înțelept al banilor, îl sfătuiește pe cel care ajunsese în ruină din pricina obiceiurilor proaste în administrarea banilor, ca pe viitor să aplice următorul principiu:

  • 10% din veniturile lui să se ducă într-un fond care va fi o formă de economisire, investire în persoana proprie (atenție, nu cheltuire spre folos propriu, ci investire în sine din punctul de vedere al prosperității viitoare), dar și de înmulțire a banilor. Acești 10% trebuie să fie banii care vor atrage alți bani și bani pe care ”îi vei pune la muncă”, adică îi poți investi în lucruri care știi că ar fi profitabile și ar aduce alți bani în loc. Aici e de discutat și fiecare poate să își aleagă acel ”ceva” care ar putea înmulți suma depusă. Deși inițial va fi mică, în timp se poate aduna o sumă mai rotundă, mai frumoasă.
  • 20% din totalul veniturilor se duc pe restituirea datoriilor și împrumuturilor. În carte avem exemplul celui care cere sfat de la înțelept și care avea datorii și împrumuturi făcute la numeroși oameni, pe diferite sume. La sfatul înțeleptului, se va duce la creditorii săi și îi roagă să îi accepte acel procent mic, lunar, dar constant, ca să-și acopere mai devreme sau mai târziu datoriile făcute. Aducând în prezent acest concept, eu zic că acești 20% NU sunt pentru plata facturilor și zic eu nici a ratelor, decât dacă cu cei 20% din veniturile tale totale ai putea acoperi o rată sau mai multe.
Cum am aplicat eu ideea asta? 

Personal nu mai am rate la bancă, cu excepția cardului de cumpărături, la care plătesc lunar cam 2-300 lei. Momentan nu voi scrie despre el, poate îi voi acorda o postare separată, mai ales că multă vreme am vrut să-l închid, dar între timp mi-am schimbat ideea asupra lui. Revenind la întrebarea inițială, cum am aplicat eu acest principiu, vă spun că am făcut în felul următor: la salariu m-am dus și am scos TOT de pe card. Din ei am pus 10% în pușculiță și 20% într-un plic separat. Personal mai am o datorie pe care o consider mai mult morală, față de cineva care m-a ajutat când mi-a fost greu, dar care nici nu are așteptări de la mine să restitui banii. Probabil așa-s părinții :). Dar eu am zis că e o ocazie buna ca, din puținul-mediul pe care-l fac, să testez ideea asta, ca la un moment dat să am o sumă frumușică cu care să-i pot ajuta pe cei care m-au ajutat la rândul lor, cândva. Cu suma rămasă am achitat toate facturile, rata la card, iar din diferența rămasă am pus-o ca bani pe care să îi cheltuiesc fie pe mâncare, fie pe benzină, fie pe alte lucruri care-s necesare vieții de zi cu zi.

Ce efect a avut până în prezent?
  • în primul rând m-a motivat și încurajat ca, orice sumă, oricât de mică, mi-a mai intrat în casă ca formă de ”câștig” s-o împart după același principiu: 10% la economii, 20% la datorii și restul de 70% în portofel să fac ce doresc cu ei.
  • în al doilea rând, efectul psihologic de a vedea că ai niște bani în casă (pușculița mea e cu un geam transparent pe față) este benefic. Nu știu să explic, dar simt că nu mai am securea lui ”nu mai am nici un leu” deasupra mea, până la salariu. Iar cei 20% din plic îmi dau sentimentul de organizare, înfrânare, disciplină, care îmi cresc încrederea în mine și în forțele proprii.
  • al treilea efect e că, culmea, parcă am avut bani suficienți și pentru mâncare și pentru a-mi lua ceva nou, dar și pentru a bea o cafea în oraș, sau a face o mică plimbare.
Nu ascund faptul că am avut ispita de a lua din pușculiță și chiar am luat până la urmă, ca îmi doream ceva în casă și nu mai aveam bani de cheltuit de aiurea. E drept că am luat de acolo niște bani, ca apoi să văd că mai rămăseseră niște bani în alt loc, de cheltuială și i-am pus în locul celor sustrași din pușculiță.

Sper să vă fie de folos și vouă ideea mea și chiar mi-aș dori să-mi împărtășiți și alte idei de economisire pe care le aveți.

Gânduri bune,

Irina


Tuesday, April 25, 2023

Un început de primăvară

Mi-e dor să mai scriu pe aici, deși am preferat să fac alte activități în toate aceste zile pe care le-am avut disponibile cu vacanța de Paști. Caut să mă odihnesc cât mai mult, poate în defavoarea unor activități la fel de importante. E important să fiu odihnită, dar nu să pic în latura de a fi leneșă, sau să fac din prea multă odihnă, prilej de gânduri dubioase.

Timpul trece cu o viteză nebunească, nu mai e mult și vine și 1 mai. Nu știu dacă alergăm noi în prea multe direcții și vrem să facem prea multe, sau pur și simplu timpul nu mai are răbdare, în curgerea lui firească?

La Constanța vremea a început să se însenineze, să fie temperaturi mai mari, soare mai mult, natura să-și urmeze cursul firesc. Copacii și iarba umplu peisajul cu nuanțele lor odihnitoare de verde. Pe strada mea liliacul și-a expus superba floare mov. Printre bălăriile din zonele încă neconstruite din cartier, am tot văzut fazani colorați. Cerul e albastru. Toate acestea apar an de an, e clar, dar acum le văd. Mereu, când ieși iar dintr-o fază mai low, parcă vezi pentru prima oară lucruri pe care le-ai văzut an de an, sau le vezi zi de zi. Lucrurile din jurul tău încep iar să vorbească, să te acapareze.

Mi-e tot mai lehamite de Facebook și Instagram. Instagramul l-am dezinstalat, iar cu Facebook-ul am experimentat vreo câteva zile să-l țin închis. Mă afectează foarte mult ce mi se afișează în news feed, reclamele lipsite de sens, clipurile din reel care mai de care mai aberante, sugestiile de știri și articole pe care nu le voi citi niciodată. Prea puțin mai vezi secvențe din conturile celor pe care îi ai în listă, fiind îngropați în algoritmii platformei care vor doar să-ți vândă, sau să-ți prezinte te miri ce-uri irelevante. Am nevoie foarte mult de normalitate, de relevanță. Am nevoie de păreri proprii dezvoltate pe baza rațiunii mele, a acelei bucăți care mai poate emite ceva ok, normal, relevant. De asta, ar fi o mare realizare să nu mai intru pe Fb aproape deloc :).

Pe Fb, acum, un val puternic, îl reprezintă cazurile cu oameni care iau decizii ultime pentru viața lor. Tot mai mulți oameni bolnavi psihic sunt expuși. Mă înmoaie vulnerabilitatea lor, mă doare teribil de cei care aleg lucruri definitive. Mi-e milă. Mă irită cei care dintr-o dată iși găsesc și ei ceva, deși ”trigger”-ul n-a fost ceva atât de răvășitor. Mi-e imposibil să nu fac paralele între mine și ei. Recent, cineva, a ajuns la un medic psihiatru după două încercări survenite la scurt timp. Încercările nu atât de nemaipomenite, ci dintr-un firesc al vieții, persoana implicată, adultă. Nu am putut să nu mă înfurii în sinea mea, când mi-am amintit de mine, copil, asistând singură la două tragedii care nu erau dintr-un firesc al vieții, ca apoi lumea să se aștepte să mă comport normal, să fiu ca toți alții, să trag ca toți alții, neavând nici un sprijin, nici o discuție cu nimeni, decât părerile de rău ale celor din jur. Pe de altă parte îmi doresc să depășesc această plângere de milă, să nu mă mai raportez la ce a fost, deși ce a fost mi-a sculptat în mod aproape definitiv mintea, firea, sufletul. Mi-aș dori să fiu și eu un adult, nu o aparență de adult, care se smiorcăie în interiorul lui, care încă se comportă și se eschivează ca un copil timid. Poate că va veni ziua aia, poate că nu... Cine știe? Până atunci, adultul din mine, care are nevoie să supraviețuiască, se va duce la muncă în câteva minute :)).

Numai bine!

Irina

Friday, March 31, 2023

Am zis că nu mai scriu

Am zis că nu mai scriu, dar totuși ce aș mai eu fi dacă n-aș mai scrie? Aș renunța la o bucățică din mine în care mă risipesc și mă regăsesc în același timp. Aș renunța la a face ordine interioară, punând în cuvinte fragmente de viață...

Profit de limpezimea mentală ca să (mai) scriu.

Am experimentat a treia recădere în labirintul groazei din ultimii 12 ani. Una din ălea serioase, ce a fost între, chiar aș zice că au fost mofturi și alintături. Labirintul groazei, sau abisul deznădejdii. Nu-s cuvinte mari. Acum m-am simțit mai singură ca niciodată. De fapt nu la fel de singură ca prima oară, dar m-a găsit acest moment într-un segment în care mă depărtasem de oamenii-sprijin, iar alții m-au lăsat ei, probabil sătui de veșnica mea plângere și lașitate.

Sunt mai mare acum, mai matură, mai...experimentată în a suferi. M-am regrupat rapid și m-am lăsat pe brațele celor care au vrut să mă mai suporte. Drumul a fost mai scurt acum. Munca m-a ridicat, copiii, inocența, discuțiile cu ei.

Tema de bază a fost iar singurătatea, mai exact golul acela interior că nu aparții, strigătul acela disperat spre un ceva, un cineva, care nu o să vină niciodată. Apoi condiționarea lăuntrică, că poate ar veni, dacă tu ai fi... așa și pe dincolo, și nu ești, deci nu ești demn de iubit și de ajutat.



Acum, în secvența asta de limpezime, realizez că mi-e frică să mă dăruiesc. Nu mi-e frică să dăruiesc, zic eu că o fac destul de mult în profesia mea, sau măcar am momente când reușesc să fiu prezentă și să dăruiesc copiilor ce am atunci: atenție, prezență, grijă, iubire. Dar mi-e frică să mă dăruiesc eu. Să mă arunc cu totul într-o certitudine, fie ea numită Dumnezeu, om, credință, iubire. Tocatul ăsta mărunt la gânduri, chinul ăsta dinainte de a alege și a hotărî, mă epuizează, mă aduce în pragul de a nu mă mai înțelege și a nu mai discerne între adevăr, minciună și iluzie. Mă gândesc că nu vreau nimic măreț. Uneori îmi doresc să mă risipesc pur și simplu făcând cele mai banale lucruri, să mă pierd în anonimat. Nu vreau decât să fiu una din micile rotițe care țin în mișcare lumea. N-am vocație de a fi ceva, nici nu vreau. Îmi doresc doar să mă împlinesc în ritmul ăsta al omului de rând, nu vreau să fac nici un pas nici în stânga, nici în dreapta. Nu vreau să știe nimeni de mine ca fiind ”X”. Mi-aș dori doar ca vocația mea să fie simplitatea și liniștea, sau pacea. Să fiu în colțul meu de lume, cu lucrurile care știu și simt că m-ar împlini, făcând nimic, sau poate cel mult ceva la fel de neînsemnat ca a spăla niște rufe și a planta o floare.

Oare o îngădui Dumnezeu acest ceva, mic, puțin și umil la care acced?

Monday, January 9, 2023

Să scriem despre ceva, orice :o)

De azi intrăm iar în pâine, noi, profesorii.

Am avut două săptămâni și ceva de pauză totală de la orice activitate. Însă, ce să vezi, nu e bine nici așa. Nu sunt omul căruia să-i facă bine lipsa de activitate, pentru că mă duc pe panta gândurilor odioase.

Cu toate astea, în momentele de claritate mentală, mi-am dat seama că am nevoie de un program, de niște rutine, pe care să le fac fără să mă gândesc prea mult, fără prea multă târguială cu mine.

Un alt lucru de care am nevoie și pe care l-aș putea alege ca și cuvânt al anului este: echilibrul. Nici prea, prea, nici foarte, foarte... din orice! Fie ea muncă, sau odihnă, fie ea stat, sau mișcare, fie ele dorințe, sau lipsă de planuri.

sursă Pinterest

Și nu în ultimul rând...s-o las mai moale cu Facebook-ul. Nu știu cum sunteți voi la capitolul acesta, dar pe mine agresiunea pe care o resimt la nivel mental cu: reclame sponsorizate, multitudinea de ”guruși„ specializați pe câte-n lună și în stele, valul dezlegat de opinioniști, promovarea a mii de curente și idei nefondate, dar prezentate ca adevăr, minți crețe și minți odihnite, grupuri și grupulețe care mai de care mai pline de nimic, de lipsă de valoare și tot așa, mă consumă enorm! Bine că am reușit să mă dezvăț de altă poluare mentală numită ”tik-tok”, unde e un amestec grav și gras de prostie, incultură, ură, răutate și puțin, dar foarte puțin, procent mic, de conturi relevante pe diferite subiecte(economisire, artă și creație, ”hack-uri” de simplificare a vieții etc.), deci mai bine te lipsești cu totul și de aici.

Mai am nevoie și de mulțumire/recunoștință, pentru că, ca să vezi, am în prezent ce mi-am dorit de atâția ani și totuși sunt nefericită, nemulțumită și cârcotașă. Și mai am nevoie să prind curaj, ca să las controlul și să mă las în voia lui Dumnezeu. Mereu mi-a fost groază să zic ”facă-se voia Ta!” :). Deși, așa cum le-a așezat Dumnezeu, până la urmă, nu numai că a fost și în acord cu voia mea, dar a fost și mai bine :).

La voi cum stau lucrurile?

Gânduri bune,

Irina

Wednesday, January 4, 2023

Despre frică

Fiecare om se luptă cu ceva. Viața este rareori un șir îndelungat de plăceri și bucurii. Greutățile și amărăciunile echilibrează balanța unei vieți de huzur, care ne-ar arunca în talerul hedonismului, când întreaga viață ni s-ar roti în jurul plăcerilor care, mai devreme sau mai târziu, își cer prețul, fie trupesc, fie mental, fie sufletesc. Câți multimilionari nu se sinucid? Câți nu ajung la închisoare că fac nelegiuiri financiare sau chiar crime? Aș putea să dau exemple până mâine, dar altceva vreau eu să zic azi, aici.




După cum bine știți, eu am împlinit 38 de ani, acum câteva zile. Fiind născută pe final de an, nu mă pot bucura prea mult de vârsta prezentă, pentru că intru în următorul an calendaristic și, chiar dacă mai sunt taman 11 luni și ceva până la următoarea zi de naștere, deja planează pe capul meu gândul: anul acesta faci ”x” ani. Aseară m-a lovit ca un meteorit gândul: ”bai, anul ăsta faci 39 de ani!”. Scriu și parcă îmi vine să plâng. Ce mare lucru ați zice? Unii fac 49, 59, 69, 79, 89... nu e nici o dramă în asta. Așa e. Însă, vedeți voi, există în om un dat, un firesc al lucrurilor. Unele lucruri se fac în copilărie, altele în adolescență, altele la 20 sau 30 de ani, altele la 40 și 50, altele la 60 și 70... oricât de moderni am vrea să fim, oricât ”out of the box” am vrea să gândim, cu datul firii, cu mersul lucrurilor, cu judecățile și prejudecățile adânc imprimate în ADN-ul nostru social și ancestral, nu te pui. Nu poți câștiga lupta fiind ”cel diferit”, oricât de puternic ai fi. Iar puterea nu a fost unul din atuurile mele niciodată.

De când mă știu eu, de mic copil, m-a dominat frica. Nu poți înțelege ce e frica, aia adevărată, decât dacă ai trăit-o constant. Cred că așa m-am născut, privind un pic în urmă arborele genealogic, realizez că e o trăsătură moștenită. Apoi aceasta a crescut, s-a cultivat în mediul de viață trăit până în prag de adolescență. Apoi s-a adâncit și a căpătat valențe noi până în pragul tinereții, ca apoi să devină o certitudine a vieții mele, care s-a preschimbat în diferite forme, care mai de care, unele ca diagnostic, altele ca taine ascunse doar de mine știute. Sub masca unui chip serios, dangăt-ul fricii interioare m-a trădat mereu, fie prin tremurul veșnic și fin al mâinilor, fie al vocii. Dacă vocea am învățat s-o controlez, corpul a rămas acolo ca un martor tăcut al lucrurilor nespuse.

Astăzi am pornit aceste rânduri cu gândul că mie frica mi-a furat ani din viață. Nu mă duc în filozofii și metafore ca să zic că mi-a furat viața din viață, vorbesc strict, omenește, ce mi-a luat. Mi-a stricat relații greu construite. M-a îndepărtat de oameni. M-a făcut să fug de ei, în special de relațiile profunde, construite cu trudă, cu multă vulnerabilitate. M-a făcut să mă mulțumesc cu puțin, cu ce vine, cu ce pică, cu ce se brodește, ce se leagă acum, pe moment. Mi-a furat relația cu divinitatea. M-a întors, constant, în bucla mea ”safe” după orice încercare temerară spre ceva ce mi-aș fi dorit să fac, să fiu, să am. M-a făcut să nu fiu ”de cuvânt” în fața mea, în primul rând. Să nu avansez în nimic, să nu aprofundez nimic. M-a făcut să par neserioasă, nu o dată, deși, structural aș zice că-s om de cuvânt. Când ți-e frică constant și nu știi să vorbești pentru tine, să-ți iei apărarea, se adună apoi frustrările, crește nemulțumirea, te duci în furie, apoi în reacții necontrolate, stricând iar, în alt mod, mai zgomotos, relații și trasee poate construite și ele cu greutate. Frica te face și să alergi nebunește spre niște lucruri, obiective, dorințe, unele atât de mari că par nebunești să le gândești și să le dorești taman tu, iar credința aceasta atât de VIE că tu nu ești capabil, frica de fapt, te duce, mai devreme sau mai târziu, la sabotarea acelor lucruri pe care ți le dorești și în sânul cărora crezi că nu-ți va mai fi frică și că într-o zi, odată și o dată vei spune: ”ce prostie, mi-a fost frică de un abur, de o idee, de un gând, de o fantasmă” și să râzi, să râzi de tine până îți dau lacrimile, până plângi de data asta de bucurie, de fericire, cu acele lacrimi ale învingătorului, al celui care a ajuns la linia de finiș, uimit și el de el însuși că și-a învins demonii până la urmă. Credința că tu eșuezi și frica de succes e mult mai mare decât credința că poți chiar și tu să...poți!

Dacă nu sunt unde aș fi putut să fiu, unde ar fi trebui să fiu, omenește vorbind e din cauza fricii. Frica, care devine frustrare, care devine apoi furie, ca apoi să revii la frică, la frustrare și la furie...and so on!

Pericol de electrocutare!

Aș fi vrut să scriu pe blog despre un subiect mai vesel, sau plăcut, dar cum pe mai toate canalele media găsim mult conținut lipsit de subst...